E la moda ca tot se apropie sfarsitul anului...Dar nu despre ce am facut anul asta as vrea sa scriu ci despre ce gandesc si simt despre anul asta ce sta sa se termine in cateva zile. De fapt provocarea a venit de la amicii nostri de la Viena. Sambata seara fiind, am iesit la un local foarte trendy vis-a-vis de Rathaus, plin de cupluri super elegante (smoking ei, nurca, rochie neagra si perle ele). Atunci amicul nostru m-a intrebat printre altele: "acum esti fericita?" Acum reprezentand perioada de cand o am pe Isabela in viata mea.
Si m-a pus pe ganduri intrebarea lui. Repede am raspuns: "fericita am fost tot timpul, acum ma simt binecuvantata". Amandoi au ramas perplecsi si au cerut amanunte (precizez ca sunt un cuplu de intelectuali la 45 de ani FARA copii, el nu are deloc dorinta si intentia de a avea copil, ea incepe incet incet sa isi doreasca unul).
Postarea asta nu se vrea de fapt o justificare la raspunsul meu ci mai mult doresc sa las undeva gandurile mele despre anul 2010.
2010 ar trebuie sa fie decretat anul lipsei de interes. Lipsa mea de interes pentru orice altceva ce nu e legat de Isabela. Da, eu carierista incurabila, cu doua joburi (chiar trei in ultimii ani), cu activitate de cercetare prodigioasa, cu participari la congrese (minim 4 /an) am intrat pe functionarea de avarie. Mi-am facut cursul si...atat. Am mai dat idei si sfaturi doctoranzilor, am mai ajutat la o predare, am mai scris un articol doua, am pregatit doua trei prezentari dar ATAT. Mi se pare putin privind prin prisma altor ani...dar pe de alta parte mi se foarte revoltator de mult! Tot ce am facut a fost luat din timpul Isabelei.
Isabela care la un an si trei luni stie cine e ea, cati ani are, unde ii sunt ochii, nasul, gurita, degetele, picioarele, capul, buricul, Isabela, care il asteapta cu interes zi de zi pe tata la ora 18, se trezeste stragandu-ne, o cheama tot timpul pe Babu si il iubeste pe Bubu care o duce cu calutul, cea care recunoaste animalele din cartile ei, care a facut o fixatie de Dumbo, cea careia ii place sa isi plimbe papusile de par dintr-o camera in alta, care ne danseaza pe orice muzica, cea care zambeste tuturor oamenilor pe strada, care mai nou a invatat sa spuna NU (da din cap)...si as putea continua inca multa vreme scriind despre cate stie fata mea. Asa percep eu anul asta, cu timp mult si mai ales timp de calitate investit in Isabela dar si cu momente furate de la ea pentru restul activitatilor mele.
Discutand zilele trecute cu o amica medic pediatru mi-a spus la un momnent dat: se vede ca te-ai ocupat doar de Isabela, e un copil precoce, stie multe pentru varsta ei. Asta m-a pus pe ganduri...poate ca dascalul din mine vrea sa o invete multe si repede desi pedagogul din mine isi spune tot timpul "ia copilul asa cum e si lasa-l sa se dezvolte in ritmul lui". E o tendinta aici de a o aduce pe ea la nivelul meu in loc sa incerc tot timpul sa ma cobor eu la nivelul ei. Chiar daca imi face placere sa ne jucam...sincera sa fiu tot la carti, cantece si chestii logice ajungem.
Ma gandesc ca anul acesta am invatat de fapt ce inseamna rabdarea si mai ales daruirea. Si am mai invatat ca se poate iubi fara limite. Pe viata. Si neconditionat.
Chiar daca mi-a schimbat viata si modul de a gandi si actiona cred ca Isabela a adus mai multa fericire si implinire decat orice alta activitate. Si pentru asta ii multumesc lui Dumnezeu...ca m-a ales sa ii fiu mama Isabelei.
Asa incat la intrebarea "sunt fericita?" pot sa raspund fara a sta pe ganduri : "DA, sunt fericita dar mai mult decat atat sunt binecuvantata. Binecuvantata cu un copil incredibil de frumos, afectuos, destept (si lista ar putea continua)".
Ca o concluzie as spune ca anul 2010 a fost incredibil de plin, de frumos, de uimitor. Am convingerea ca anii care vor veni o sa il depaseasca. Iar implinirea ce o simt zi de zi se va amplifica.
