Un dus rece

Zilele trecute am avut sansa sa particip la un congres la Iasi. Si pentru ca ma speriasem de zapada ce se anunta si aveam in cap imaginea mea singura in masina in nameti de 2 m prin pasul Tihuta am decis sa calatoresc cu trenul. O adeverata aventura. Cred ca ajungeam la Viena sau poate chiar prin Germania in cele 9 ore pe care le-am facut de la Cluj la Iasi. Cu tot felul de telefoane inteligente prin zona mi-am pus harti si GPS si am avut surpriza sa vad ca viteza trenului desi InterRegio pe alocuri era de 24 km/h. A ajuns la un moment dat pe o portiune scurta si la 74...dar cum spuneam a fost scurt momentul. Anyway...am avut timp sa admir o zona pe care nu am mai vizitat-o de ani buni...de la Ilva Mica la Vatra Dornei am stat cu nasul lipit de geam si m-am minunat sa vad o zona de o frumusete rara...munti superbi dar....golasi. Parca in perioada cand mergeam cu cortul prin Muntii Rodnei era mai multa padure. Acum se inaltau falnice gatere nenumarate, vile peste vile si vilute, drumurile erau pline de camioane cu butuci ...iar oamenii pareau fericiti si impacati cu asta. Si ma gandeam cat de idioti putem fi, cat de usor manipulabili daca am putut sa ne vindem resursele atat de usor si mai ales fara remuscari. Nu cred ca am vazut vreo zona cu puieti...se taie in draci padurea dar nu se mai planteaza alta. Si aici imi vine sa iau vreo cativa nemernici de gat si sa ii leg cu sarma....sa ii las asa sa zaca vreo 50 ani...timp in care poate poate ne va creste mintea odata cu padurea. Stiu, povestea e veche dar acum am resimtit atat de multa revolta ...si neputinta. Despre tren doar de bine, desi venea de la Timisoara, la Cluj inca arata bine. Curatel, caldut, aerisit. Socul mare a venit cand am vrut sa merg la toaleta. Atunci m-am socat pe viata si m-am dus dupa conductor sa fac scandal. Omul a dat neputincios din umeri si mi-a spus "Doamna, trenurile sunt toate asa....ca oamenii astia care circula cu trenul sunt niste animale". Hmmmm....si cate dreptate avea nenea. Stau si ma intreb cum naiba de putem numi natie civilizata? Cand nu avem cele mai elementare notiuni de igiena, bun simt si nu cunoastem regulile de comportament in societate. Apoi am realizat ca eu in coconul meu aurit, inconjurata doar de intelectuali fini si rasati m-am cam rupt de realitate. Ca tara mea e alcatuita in proportie de 90% din "animale" din acelea ce circula cu trenul si manjesc peretii toaletei cu rahat. Ca astia sunt cei ce imi dicteaza viitorul meu si al copilului meu...ca doar ei sunt marea masa de manevra ce iese la vot pentru o punga de plastic si un pahar de palinca. Ca nivelul tarii mele este acesta. Ca daca nu ii educi si nu ii obligi sa respecte reguli....vor trai tot ca in secolul XVIII. Ca omul e lenes si delasator prin firea lui...ca trebuie manat de la spate si sanctionat de fiecare data cand o ia pe alaturi. Ca imperiul acela Austro Ungar a facut o oarescare ordine in zona mea dar ne mai trebuia rigoare lui inca vreo 200 de ani (hai aruncati cu rosii si spuneti ca sunt rea!). Ca e greu sa ai asa un popor needucat (din punctul meu de vedere) ce poate fi prostit usor, un popor cu memorie scurta si fara principii si idealuri. Si...in final m-am simtit ca dupa o lunga sedere afara....venita inapoi in tara mea pe care am uitat sa o descppar zi de zi. Si am considerat drumul acesta la Iasi si inapoi ca un dus rece. M-am trezit si m-am uitat in jur si ma doare sufletul de ce vad. Iasi-ul e trist. Si sarac si murdar si mohorat si e pacat. Pentru ca e un oras superb! Si are oameni primitori si binevoitori, dar care stau inchisi fiecare in coconul lor si nu vad sau nu mai vreau sa vada realitatea trista si gri de zi de zi....

Din putul gandirii isabeliene

Avem tot mai des discutii despre moarte. Stiu, pentru mine e un subiect care imi da fiori ...dar este perioada curiozitatii isabeliene asa incat nu am ce face si trebuie sa raspund la intrebari: "mami, tu o sa mori? dar eu o sa mor? dar de ce mor oamenii? dar unde merg oamenii dupa ce mor? dar de ce se ingroapa oamenii? toti murim? cand?" Incerc sa ii explic in cuvinte cat mai simple ciclul vietii facand analogie cu natura...nu stiu in ce masura pricepe. Incerc sa o invat ca moartea nu e un capat de drum ci probail un alt inceput. Si aici intervine partea mistica: "mami, noi mergem la Dumnezeu cand murim? dar cum este Dumnezeu?"(la intrebarea asta am avut un raspuns ciudat, eu am provocat-o si am intrebat-o cum si-l imagineaza ea pe Dumnezeu: cu piele portocalie, cu mantie albastra si o basca mare pe cap!). Pentru mine Dumnezeu e in toti si in toate. Dar mi-e greu sa ii explic copilului meu asta...nu vreau sa ramana cu ideea ca e doar un chip pictat intr-o icoana ci ca e cu mult mai mult de atat. Dar nici nu vreau sa o indoctrinez...e greu de gasit calea de mijloc. Si...mai nou ne alegem zi de zi alt nume. Aseara i-a spus tatalui ei ca nu ii mai place numele de Isabela si ca pe ea o cheama Cristina...sunt curioasa azi ce nume isi va alege!

Saptamana de vacanta

Ufff...nu imi vine sa cred ca se termina saptamana de vacanta a Isabelei...si nu am facut nimic semnificativ. Adica...am facut in sensul ca dupa amiezele nu era sfarsita dupa programul de la gradinita si a vrut sa coopereze cu mine si sa bricolam diverse. Am citit...Winnie de plus ,versiunea originala nu cartuliile repovestite(nu ca nu le-am avea...dar parca varianta originala e mai haioasa). Am facut pisici din cartoane, Isabela le-a pictat singura, eu am ajutat-o la ochisori si mustati, apoi am facut calutul de lut ce isi astepta randul din septembrie. Si tot din septembrie isi asteptau randul mozaicul cu caluti si delfinasul ce se cerea vopsit. A desenat singura ponei si tot felul de alte lighioane, am decupat, am lipit, am pictat, colorat, ne-am colorat si mai ales ne-am jucat. Si a trecut extrem de repede o saptamana in care eu imi propusesem o gramada de activitati cu ea si pentru ea. Deseara mergem la chef si miine ne serbam bunicul...dupa care o luam de la capat: ea gradi si eu scoala...:)