marți, 23 iulie 2013
Unde e limita?
Cititoarele mele, mamici dedicate si femei frumoase si destepte, pe voi va provoc la a raspunde la urmatoarele intrebari:
1. Cat e prea mult si cat e neglijat din timpul pe care il acordati copiilor vostri? (intrebare ce deriva din acuzele pe care le-am tot primit ca o sufoc pe fiica-mea, ca ma ocup prea mult de ea, ca ii dedic aproape tot timpul meu liber si ca la varsta ei ar trebui sa se mai joace si singura. Sigur, nu sunt de acord cu asa ceva...sincer. dar vreau sa stiu si alte pareri decat cele subiective pe care le-am tot auzit in ultimul timp).
2. Ce inseamna rasfat la un copil de aproape 4 ani? tinutul in brate, alintatul, atentia permanenta acordata, implinirea nevoilor? (eu una nu cred ca exista copii rasfatati, ci doar iubiti. Asa cum ar trebui sa fie toti!).
3. De ce ne uram copii? De ce le refuzam in mod constant atentia pe care o merita, ii repezim, ii certam (chiar batem!)? De ce vrem sa fie schilozi la suflet asa cum suntem noi astia ce am crescut cu cheia la gat si in timpuri cumplite? De ce nu ii putem lasa sa fie copii o viata intreaga?
Nu doar discutiile din parc ma indeamna sa stau pe ganduri si sa intreb cele mai de sus dar si numeroasele campanii de salvare a copiilor care ma bombardeaza zilnic la TV, pe mail, pe FB etc etc...sincera sa fiu nu ma pot rupe de orice sursa de informatie...unde gresim? De ce se intimpla asa ceva? De ce ii mai aducem pe lume daca apoi ii chinuim, ii batem, ii ignoram, ii abandonam?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Draga Cecilia, incerc eu sa-ti raspund.
RăspundețiȘtergereDepinde foarte mult din ce punct de vedere privesti lucrurile.
Nu-s de acord sub nicio forma cu abuzurile asupra copiilor. Dar daca ridic putin tonul la ei sau chiar ii cert nu inseamna ca-i urasc.
Cat despre timpul alocat copiilor depinde foarte tare fiecare familie in parte. Depinde de noroc, de soarta, de multe conditii...
Ziua pentru fiecare dintre noi are 24 ore. Un copil de 4 ani necesita tot atata atentie. Doar ca nu toti parintii beneficiaza de program de lucru scurt (mai grozav ar fi sa stea acasa cu copilul/copiii unul din ei). Unii (asa le este dat, poate) pleaca de dimineata si mai vin tocmai seara si asta pentru doar cativa banuti care nici macar nu sunt suficienti. Nu toti parintii vin de la serviciu tocmai odihniti, unii presteaza munca fizica, istovitoare. Nu toti parintii au o bunica in preajma pentru a le aseza masa cand vin acasa. Unii cand sosesc abia se apuca sa incropeasca ceva sa isi ostoiasca foamea ca apoi sa stea pana tarziu in noapte (cand copilasii dorm) sa faca o craticioara de ceva ca sa lase a doua zi pe masa. Nu toti parintii isi permit sa mearga linistiti la piata la prima ora a diminetii. Nu toti parintii pot sa fie acasa zilnic (unii lucreaza in deplasare). Sunt multe, multe aspecte de luat in calcul. Astea ar fi doar cateva dar fiecare familie are un ritual propriu. Toate astea nu iau dreptul nimanui de a fi parinte, totusi.
Din experienta mea insa iti spun ca nu e chiar in regula ca un copil sa fie tot timpul acaparat de atentie. Trebuie lasat sa si exploreze singur, sa descopere, sa intrebe, sa aiba propria parere asupra unui lucru. Sa greseasca, poate! Daca zice ca papusa Barbie este monstru, atunci monstru sa fie! Explicatiile sa le primeasca in urma unui dialog si nu sa fie bombardat mereu de informatii din partea cuiva.
Eu am vrut sa fiu perfecta si mi-am varsat intreaga tolba afectiva asupra copilului si n-am facut tocmai bine. De ce? Pentru ca atunci cand a mai crescut n-a mai avut curajul sa ia nicio initiativa. Si-n ziua de azi (si are aproape 10 ani!) n-are pareri proprii. Sau daca are le tine pentru ea. Mereu se intreaba daca eu as fi mandra in caz de ar face cutare sau cutare lucru :) Lucram la partea asta de multa vreme dar e greu de reparat ceva ce am constientizat tarziu.
Cu celalalt de 4 ani am schimbat nitel tactica. L-am lasat un pic mai voluntar, mai singur atunci cand s-a impus ca situatie si am un copil muuuuuult mai sigur pe el, cu idei, cu inovatii, cu incercari esuate, cu incercari reusite, cu dorinte proprii. Este mult mai increzator in el si se exprima cu mai multa lejeritate. Este mai lider in relatiile cu ceilalti, este mult mai sociabil, stie sa se retraga si sa accepte infrangerile ca apoi sa o ia de la capat.
Deci, daca e sa-ti spun parerea mea, este mult mai bine sa se mai joace si singur.
Daca prin neglijenta intelegi ca iti faci unghiile in timp ce copilul baga cuie-n priza, te inteleg, dar daca te referi la faptul ca faci o baie de jumate de ora in timp ce el face puzzle sau lego atunci lucrurile stau altfel. Eu vad altfel lucrurile. Daca stau si bucataresc si-i pun desene animate nu consider ca-i o forma de neglijenta pentru ca m-as simti o ticaloasa daca m-as juca cu el pt ca asa vrea copilul iar cand vine ora mesei as ridica din umeri.
Despre rasfat...ceea ce ai enumerat acolo mie nu mi se pare ca tine de rasfat. Ci de ceva natural. Rasfat dupa mine e atunci cand copilul isi doreste luna de pe cer, nu-i face chiar mare trebuinta decat pentru satisfacerea unui moft, noi ne dam peste cap sa-i aducem chiar de suntem constienti ca nu-i foloseste la nimic, si asta doar pentru ca "asa si-a dorit copilu'". Fara sa ne punem intrebari asupra rolului care l-ar avea acea luna de pe cer.
Hai ca am scris o multime...
Lili iti multumesc mult pentru parerile/sfaturile tale!
RăspundețiȘtergere