Din putul gandirii isabeliene

Avem tot mai des discutii despre moarte. Stiu, pentru mine e un subiect care imi da fiori ...dar este perioada curiozitatii isabeliene asa incat nu am ce face si trebuie sa raspund la intrebari: "mami, tu o sa mori? dar eu o sa mor? dar de ce mor oamenii? dar unde merg oamenii dupa ce mor? dar de ce se ingroapa oamenii? toti murim? cand?" Incerc sa ii explic in cuvinte cat mai simple ciclul vietii facand analogie cu natura...nu stiu in ce masura pricepe. Incerc sa o invat ca moartea nu e un capat de drum ci probail un alt inceput. Si aici intervine partea mistica: "mami, noi mergem la Dumnezeu cand murim? dar cum este Dumnezeu?"(la intrebarea asta am avut un raspuns ciudat, eu am provocat-o si am intrebat-o cum si-l imagineaza ea pe Dumnezeu: cu piele portocalie, cu mantie albastra si o basca mare pe cap!). Pentru mine Dumnezeu e in toti si in toate. Dar mi-e greu sa ii explic copilului meu asta...nu vreau sa ramana cu ideea ca e doar un chip pictat intr-o icoana ci ca e cu mult mai mult de atat. Dar nici nu vreau sa o indoctrinez...e greu de gasit calea de mijloc. Si...mai nou ne alegem zi de zi alt nume. Aseara i-a spus tatalui ei ca nu ii mai place numele de Isabela si ca pe ea o cheama Cristina...sunt curioasa azi ce nume isi va alege!